2 martie – `92

Pe 2 martie 2019 se împlinesc 27 de ani de la declanșarea războiului de pe Nistru pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Un conflict armat care a durat câteva luni, s-a sodat cu pierderi de vieți omenești, iar separatiștii au fost susținuți deschis de armata Rusiei. În urma lui, unități militare rusești și muniții continuă să se afle și azi pe teritoriul din stânga Nistrului. În amintirea celor care au pierit în acel război, pentru apărarea limbii române și a tradițiilor strămoșești românești, ziua de 2 martie a fost decretată de Chișinău drept Ziua Memoriei.

Pe măsură ce comunismul începea să intre în colaps la sfârșitul anilor ’80, poporul din întreaga Uniune Sovietică a început să ceară suveranitate națională. Odată cu cererea cetățenilor din RSS Moldovenească de a dezbate introducerea limbii “moldovenești” (române) ca limbă oficială a republicii, mai întâi cu Limba rusă ca a doua limbă oficială și mai târziu fără limba rusă, au izbucnit manifestațiile naționaliste în Republica Moldova. O parte a cetățenilor credea că Republica Moldova trebuie să fie independentă de Kremlin și dorea un stat național, care putea să se unească cu România, unde se vorbea o limbă virtual identică. O altă parte a cetățenilor credea că Moldova ar trebui să rămână parte a supranaționalismului sovietic — cu cetățeni de mai multe naționalități — al URSS, posibil într-o țară post-comunistă, dar încă unită.

igor Smirnov (viitorul președinte al Transnistriei) și mulți dintre apropiații săi erau suspicioși că elaborarea unei legi a limbii române și a introducerii alfabetului latin, la început, ar constitui un prim pas către “naționalizarea” republicii și ar conduce la expulzarea cetățenilor ruși, ucraineni și găgăuzi din țară, unii stabiliți acolo de zeci de ani. Astfel, la data de 11 august 1989, când devenise clar că limba “moldovenească” va fi declarată ca singura limbă oficială în republică, Smirnov și alți muncitori din întreprinderile de subordonare unională din Tiraspol s-au aliat pentru a crea Sovietul Unit al Colectivelor Muncitorești (OSTK— Объединенный Совет трудовых коллективов) și au cerut declanșarea unei greve generale imediate care să ducă la încetarea activității industriale (concentrată în regiunea Transnistriei) de pe teritoriul RSS Moldovenești.

Din data de 31 august 1989, limba română fusese proclamată ca limbă de stat în RSS Moldovenească. În septembrie 1989, sovietele locale din Tiraspol, Tighina și Râbnița au respins legea limbii de stat, inițiindu-se astfel o mișcare de nesupunere față de autoritățile statului moldovenesc.

După ce campania de greve și mitinguri de protest împotriva limbii române și a alfabetului latin desfășurată în perioada 16 august – 22 septembrie 1989 nu a reușit să producă efecte la Chișinău, OSTK și-a reexaminat tactica. În perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990, au avut loc referendumuri la Tiraspol și Râbnița pentru obținerea statutului de “teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS Moldovenească.

Smirnov și apropiații săi au văzut alegerile proxime din Republica Moldova ca o oportunitate de a face o serie de schimbări și de a-și impune ideile. Smirnov a câștigat două funcții la alegerile din februarie 1990, consilierul nr. 32 din Sovietul orășenesc (parlamentul municipal) din Tiraspol și deputatul nr. 125 din Sovietul Suprem al RSSM (parlamentul republican). În cadrul sovietului orășenesc, Smirnov a candidat pentru postul de președinte al acestui organism. Într-o încercare dramatică care a arătat cât de mult se disipase puterea Partidului Comunist, Smirnov și-a înfrânt contracandidatul, primul secretar al Comitetului orășenesc de partid, Leonid Țurcan, adunând un număr dublu de voturi. De la acel moment, Tiraspolul a fost un oraș aflat sub controlul OSTK.

În acest timp, la 27 aprilie 1990, fusese adoptat tricolorul cu cap de zimbru ca steag național al RSS Moldovenești, dar sovietele locale din Tiraspol și Tighina au refuzat prezența tricolorului în aceste orașe.

În Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, lucrurile nu au fost așa de liniștite cum și-a imaginat Igor Smirnov. Candidații OSTK, în majoritate din partea de est a republicii (Transnistria), formau o mică facțiune din soviet, adică aproximativ 15%. În mai 1990, acești deputați ce proveneau din Transnistria au fost atacați și bătuți de către protestatarii care doreau independența republicii și au părăsit Sovietul Suprem plecând la casele lor din partea de est a statului. Incapabili de a influența cursul evenimentelor de la Chișinău, acești deputați au acționat pentru a-și înființa propria republică sovietică, o republică care să rămână parte a Uniunii Sovietice și nu să se separe de aceasta împreună cu restul Moldovei. Mulți cetățeni moldoveni din Transnistria au reacționat cu indignare la această provocare la adresa suveranității statului și guvernul central sovietic i-a criticat sever în mod public pe separatiști înrăutățind situația și împingându-i pe aceștia spre proclamarea independenței.

Igor Smirnov a devenit lider al OSTK la nivel regional și i-a îndemnat pe politicienii și activiștii din Transnistria să militeze pentru independență față de RSS Moldovenească în vara și toamna anului 1990. Când primul Congres extraordinar al deputaților din Transnistria a înființat o zonă economică cu autoguvernare în iunie 1990, Smirnov a fost ales ca președinte al Consiliului de coordonare însărcinat cu pregătirea proclamării independenței.

Un al doilea congres ținut la 2 septembrie 1990 a proclamat crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene (RSSMN), iar deputații l-au ales la 3 septembrie 1990 pe Smirnov ca președinte al Sovietului Suprem Provizoriu al republicii separatiste. Imediat după proclamarea independenței, separatiștii au început să ia cu asalt sectoarele de poliție și instituțiile guvernamentale în Transnistria, fapte care au culminat într-o luptă îndelungată între poliția și forțele armate moldovenești și separatiștii în apropierea orașului Dubăsari la 2 noiembrie 1990.

La data de 15 noiembrie 1990, liderii separatiști, sprijiniți de formațiuni paramilitare proprii și de trupe ale armatei sovietice, au organizat alegeri legislative pentru “Sovietul Suprem” al “Republicii Sovietice Moldovenești Nistrene”. La prima sesiune a Sovietului Suprem al RMN desfășurată la 29 noiembrie 1990, Igor Smirnov a fost ales ca președinte al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești Nistrene.

Cu toate acestea, această proclamare a independenței Transnistriei nu a fost recunoscută de către URSS. Este de menționat faptul că la 22 decembrie 1990, Mihail Gorbaciov, președintele URSS, a semnat un decret prin care a declarat nule hotărârile “Congresului al II-lea al deputaților poporului din Transnistria”

În noul său rol de președinte al Sovietului Suprem al RSSMN, și mai tâziu, în cel de președinte al Republicii Moldovenești Nistrene (RMN), Smirnov a depus eforturi pentru recunoașterea republicii separatiste. Deși nu a câștigat lupta cu Republica Moldova, Smirnov a avut succes în cooperarea cu unitățile Armatei a 14-a staționate pe teritoriul Transnistriei. Beneficiind de pasivitatea inexplicabilă a autorităților statului Moldova, separatiștii și-au constituit o impresionantă forță armată, formată din:

• garda republicană, de 8.000 luptători, subordonată “Direcției de Apărare” a Transnistriei
• miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5.000 luptători, care se subordona “Direcției de Interne” a “Republicii Nistrene”
• detașamentele teritoriale de salvare – 4.000 oameni, aflați la dispoziția executivelor locale
• regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați” sau al “gărzilor patriotice”, subordonați Sovietului Unit al Colectivelor Muncitorești (OSTK)
• cazacii, în numar de 3-4.000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decât ale gardiștilor și subordonați direct conducerii “Republicii Nistrene”

Toate aceste unități au fost înzestrate cu armament cumpărat, capturat sau furat de la Armata a 14-a rusă sau de la unitățile OMON din Transnistria. Liderii Armatei a 14-a, ca de exemplu, generalul Alexandr Lebed, au oferit suport moral, armament și muniții, mijloace de transport și mijloace de luptă separatiștilor din RMN. Chiar și unii soldați ai Armatei Roșii s-au înrolat în Armata Transnistriei.

La data de 19 august 1991, ca urmare a puciului de la Moscova, guvernul RSSMN a proclamat starea de urgență la Tiraspol și Tighina. Gardiștii nistreni patrulează prin orașe, iar drumurile sunt blocate. Liderii RSSMN cer populației locale să sprijine puciul care are loc la Moscova pentru a menține Uniunea Sovietică. Unii lideri transnistreni, cum ar fi Igor Smirnov și G. Pologov, sunt arestați de către forțele moldovenești, aduși la Chișinău de câțiva luptători ai Frontului Popular, dar au fost eliberați câteva zile mai tâziu de către președintele Mircea Snegur la presiunile Moscovei. De asemenea, RMN „a amenințat să întrerupă furnizarea de gaz și electricitate către restul Moldovei”.

Pe 27 august 1991, la cererea participanţilor la cea de-a III-a Mare Adunare Naţională din Chișinău, a fost aprobat cu mare entuziasm, odată cu votarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, Imnul țării, și anume: „Deșteaptă-te, Române!”. Acest lucru i-a pus pe jar și mai rău pe separatiști.

La data de 6 septembrie 1991, Sovietul Suprem al regiunii separatiste „a emis un ordin, prin care toate instituțiile, întreprinderile, organizațiile, unitățile de miliție, procuraturile, organele judiciare, unitățile KGB și alte servicii din Transnistria, cu excepția unităților militare aparținînd forțelor armate sovietice, trec sub jurisdicția „Republicii Nistrene”.

La sfârșitul anului 1991, s-au intensificat presiunile separatiștilor pentru a-i forța ofițerii de poliție pro-chișinăuieni să plece din Transnistria. La data de 3 decembrie 1991, Armata a 14-a sovietică a ocupat orașele Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol și Rîbnița, din Transnistria.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), a început efectiv războiul. Gărzi transnistrene și unități de cazaci au atacat postul de poliție din Dubăsari. O mână de oameni din Dubăsari, sprijiniți de grupuri de polițiști și de voluntari de dincoace de Nistru, s-au opus cazacilor și rusofonilor. Președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice și ruse, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. 
Desprinsă recent de curând de fosta URSS, Republica Moldova nu avea armată, așa că autoritățile de la Chișinău au fost nevoite să riposteze cu trupe de polițiști. La scurt timp de la începerea războiului, Armata Română a oferit ajutor logistic Republicii Moldova dar și un număr nesemnificativ de voluntari.

În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe pla­to­u­rile de la Coci­eri, Coș­nița și la Tighina.

Pe 2 iunie, 33 de patrioți români au fost arestați la Tiraspol, 5 dintre ei fiind judecați de o instanță neconstituțională și condamnați: 
• Ilie Ilașcu – condamnat la moarte prin împușcare, 
• Andrei Ivanțoc – 15 ani de detenție, 
• Tudor Petrov-Popa – 15 ani de detenție, 
• Alexandru Leșco – 12 ani de detenție, 
• Petru Godiac – 2 ani de detenție. 
Au fost eliberați unul câte unul din detenția ilegală din Transnistria: 
• Ilie Ilașcu – după 9 ani de închisoare, 
• Alexandru Leșco – după 12 ani, 
• Andrei Ivanțoc – după 15 ani
• Tudor Petrov-Popa – tot după 15 ani.

Pe 19 iunie 1992 a început Bătălia pentru Tighina. Lângă tipografia orășenească, pe str. Pușkin, o patrulă a poliției moldovenești (subordonate Chișinăului) îl reține pe comandantul grupului de informații speciale al nerecunoscutei RMN, maiorul Igor Ermakov și pe șoferul acestuia. Poliția i-a ordonat lui Ermakov și șoferului să depună armele și să prezinte actele, în acel moment (sau chiar înainte ca Ermakov să fie arestat) asupra mașinii și polițiștilor a fost deschis focul de către persoane necunoscute, poliția la rândul său, a tras înapoi, raportându-se uciși de ambele părți, ulterior sunt puse la cale mai multe inscenări si provocări din partea secesioniștilor, care tensionează situația la maxim.

În urma punerii în aplicare a unui atac coordonat, peste 1.200 de gardiști și cazaci au atacat comisariatul de poliție din oraș. Rachetele Alazan, lansate asupra postului, căzând și asupra gradiniței din apropiere. Noaptea tîrziu, dinspre satul Varnița, sosesc întăriri formate din angajați ai Ministerului de Interne și voluntari, pentru ajutorarea polițistilor asediați.

O martoră astfel relata despre primele zile ale luptei:

„La 19 iunie 1992, în centrul Tighinei au început împușcăturile. A doua zi, asupra orașului au fost lansate rachete. A murit foarte multă lume. Femeile și copii stăteau în subsoluri. Nu aveau nici mâncare, nici apă. Afară nu îndrăzneau să se arate. Când o femeie cu prunc a îndrăznit să iasă, gardiștii au împușcat-o, lăsând doar copilul în viață. Cazacii omorau oameni nevinovați. La 20 iunie, un elicopter a tras o ploaie de gloanțe deasupra satului Varnița”

În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Ca rezultat, tancurile grele ale Armatei a 14-a ale Federației Ruse forțează podul peste Nistru dinspre Tiraspol, dar sunt oprite de forțele moldovenești, forțele separatiste continuând tirul asupra orașului.

În același timp, sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru este ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul a fost invadat de armată și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14-a îi adresează președintelui Mircea Snegur un ultimatum, prin care cere ca forțele moldovene sa se retragă, în caz contrar, trupele rusești vor trece la atac.

Pe 21 iunie, orașul este continuu bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, Boris Elțin acuză Moldova de agresiune, amenințînd ca armata rusă va fi obligată să riposteze. Până în dimineața zilei de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți forțele moldovene sunt nevoite să se retragă. Lupte de intensitate mai mică au continuat încă o lună, până la semnarea între Republica Moldova și Rusia a Convenției cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, de facto această convenție nu a dus la rezolvarea conflictului, ci la sprijinirea și supraviețuirea forțelor secesioniste timp de mai mult de 20 de ani, până la ora actuală.

Bombardamentele au distrus fabrici, rețele de comunicații, locuințe (avariate 1.300, din care peste 60 distruse în totalitate). Atacurile și invaziile secesioniste au determinat un exod în masă al populatiei civile din zona de conflict, potrivit unor estimări circa 100.000 de persoane.

La 21 iulie 1992, președintele Federației Ruse, Boris Elțin, și președintele Moldovei, Mircea Snegur, au semnat la Moscova acordul de încetare a focului. Documentul prevedea crearea a trei zone de securitate și prezența unor forte mixte de menținere a păcii. Redenumită ”Grupul Operativ al Trupelor Ruse”, rămășițe ale Armatei a 14-a rămân pe teritoriul Transnistriei până în prezent.

Pentru reglementarea conflictului transnistrean în anul 2005 a fost creat formatul de negocieri „5+2” care include părțile: Republica Moldova și administrația de la Tiraspol, mediatorii: Rusia, Ucraina și OSCE, și observatorii: SUA și UE. Activitatea acestui format s-a întrerupt în 2006 și a fost reluată oficial în noiembrie 2011.

După ani buni de la încheierea ostilităților, zeci de întâlniri, negocieri, discuții, au avut loc, sute de tratate și angajamente, toate structurile trans-naționale importante (ONU, NATO, OSCE, Crucea Roșie, CSI etc) implicându-se fără succes, în soluționarea problemelor acestui spațiu, o zonă gri, în care foarte multă lume are interese din cele mai diverse.

În prezent, românii din Transnistria sunt în continuare persecutați în vechiul stil sovietic. Din toate ramurile, cel mai mult au avut de suferit copiii, cadrele didactice ale acestora, cât și părinții copiilor, și aici vorbim de sistemul de învățământ nistrean.

Pe teritoriul transnistrean există opt școli cu predare în limba română şi cu grafie în limba latină: 
• Liceul teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol, 
• Liceul teoretic „Alexandru cel Bun” din Tighina, 
• Liceul „Mihai Eminescu” din Corjova (cu elevi din Dubăsari), 
• Liceul „Evrica” din Râbniţa, 
• Liceul „Ştefan cel Mare” din Grigoriopol (cu sediul la Doroţcaia), 
• Gimnaziul Corjova, 
• Gimnaziul Roghi 
• Şcoala-internat din Tighina.

Cea mai intimidată instituție din cele menționate mai sus a fost Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din „capitala” Transnistriei, miliția nistreană intimidând deseori profesorii și directorii, amenințând cu inchiderea instituției, interzicând intonarea imnului de stat sau interzicând tricolorul românesc. La această instituție, miliția nistreană a confiscat până și ștampila liceului. Apogeul a fost în 2014, când directorul liceului, Ion Iovcev a fost umilit și mai apoi arestat împreună cu contabilul liceului, autorităţile transnistrene sechestrându-le banii pentru salariile profesorilor, acţiuni întreprinse cu scopul de a-l determina să renunţe la acest liceu.

După ce a fost eliberat, Ion Iovcev, directorul Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol, asta fiindcă ne place să menționăm de unde este acest liceu românesc, a declarat pentru Radio Chișinău: „Viitorul Republicii Moldova îl văd în România și în Uniunea Europeană. Îmi doresc să văd și să trăiesc reunirea cu România!”

Aceasta este povestea conflictului moldo-nistrean, sau româno-rus, cum ne place nouă să spunem.

Încă și astăzi, în 2019, ne gândim că poate dacă poporul român nu-l alegea pe Iliescu Ilici Ion ca președinte (tovarășul lui Gorbaciov, cum spunea Petre Roman) poate că astăzi România avea granița la Nistru, sau de ce nu, peste Nistru. Iar românii poate ar fi trăit cu toții laolaltă, împreună, așa cum le-a fost scris. Dar să nu ne pripim. După multe încercări și greutăți, un lucru este clar: românismul în Basarabia nu a murit. Și datorită încăpățânării românilor din Basarabia, încăpățânarea de a nu stinge flacăra strămoșească românească, cândva vom face unirea. Nu am făcut-o în 2018, nu o vom face nici peste 2-3 ani, poate nici peste 10. Dar cândva o vom face, la fel cum cândva, poate nu azi, poate nu peste 10 ani, PSD-ul și alegătorii acestui partid de la București nu vor mai subjuga intelectualitatea, buna dezvoltare și economia țării. La fel cum, de altfel, nici în Moldova PSRM-ul și toți bandiții anti-români nu vor mai subjuga populația săracă a republicii. În 2009, basarabenii ieșeau în stradă împotriva Partidului Comunist din Republica Moldova. Astăzi, PCRM nu a atins pragul pentru a intra în parlament. Cine credea vreodată? Sperăm ca peste 10 ani să vorbim despre cei care stau ca o piedică în calea Unirii, așa cum vorbim acum, la prezent, despre PCRM.

Înainte, frați Români!

Adrian Popescu

 

Conținutul website-ului www.tmsi.ro este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site de către T.M.S IMPACT sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, titulari ai drepturilor protejate de lege fiind T.M.S. IMPACT sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.

Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Site-urile web care preiau informaţii vor cita sursa informaţiei cu link către site astfel: la sfârşitul ştirii, după ultimul paragraf şi în afara acestuia (sau la începutul ştirii, în funcţie de layout-urile site-urilor în cauză), se va preciza în mod vizibil: „sursa: www.tmsi.ro", cu link activ către site-ul www.tmsi.ro.

Email: [email protected] / [email protected]